Drunk on writing


I wanted to write about you. To have you, and everything you are trapped in words, words I can always use as weapons. Why am I writing this? Maybe cause you have some parts that are too good to be true. Maybe cause I've experienced a pain that is too beautiful to not be written. Or maybe cause I just want to let go and feel relieved.

I thought that my decision would take some heavy rocks over my chest. I thought I would actually feel free. I thought that I would feel like I am alone in a heavy rain that would stop immediately and the sun will shine so bright, caressing me.

I felt like you kept me in chains. Stuck cause the power of my love was killing me, not receiving the love I needed to keep mine from drowning me in an ocean of emotions.

But now that I stood by my idea, thinking that is in my best interest, I am left confused. Confused cause the feeling of freedom is not here yet. Confused cause my arms are still tight up. Where is this freedom I am longing for?

So, maybe I am writing this hoping that with the last sentence that will be written I would put an end to my feelings. Maybe hoping that with the last period written I will be able to let go. Or maybe I am writing this to realize if this was really what I wanted. But what if it is not? What if by the time I finish this I'll be regretting my decision? Maybe I would want to have you back. But would you let me? Would you take me back? After all the storms I have started and the fire I begun…

You are wonderful and you drove me crazy. You can make me cry, breaking my heart in million pieces and then you put all the pieces back together and my heart gets even stronger than it was before the breaking. You make me love every detail of yours and God knows that I know every little thing that makes you yourself. I know every line on your face and every mole on your body. I know when your eyes are smiling or when they are sad. I know the shape of your hands. I could draw you with my eyes closed. I know the softness of your skin and I know your smell…

I had learned you. I had learned the composition of the drug I am addicted to. I never thought human connections can go so deep.

So why am I here wanting to be done with this addiction, when this addiction is the only thing that keeps me alive?
Why would I give up on the one I love? Do you know the definition of love? Well I didn't know it until you taught me it. The definition of love is us.

Us. In the mornings. You sleeping and me bored as hell, wanting to climb the walls because of that much boredom. Well, you know I would love that. Maybe I should get a trapeze.

Us. In the evenings. You eating and complaining cause I do not eat enough. Well, you know I lose my appetite when I am with you.

Us. And all the fun things we do. All the games we play, all the kisses, all the loving.

Us. Daily.

Us. Every night.

I am insane. But am I insane enough to let you go? Never. Never in this lifetime. I think it scares me when I know your love makes me lose control. I think it scares me knowing that we are so real.

Isn't all this confusing? The love I feel is the only thing clear.



I have been reading On Love, by Stendhal these days. I think the book was written around 1820. This book contains essays explaining love in such a rational way… Everything is analyzed, the types of love, the stages of love; when reading this book, I feel like studying for my law exams. I am even highlighting phrases.
It is pretty disappointing knowing that nothing is new, knowing that love has been the same since forever, knowing that what you make me feel has already been felt by billions of people. Analyzing and generalizing this feeling makes love seem insignificant. But isn't love the most powerful feeling of them all? Isn't love the only thing we crave? Isn't love the only feeling that drives us crazy and makes us find peace at the exact same time?
I never knew how love feels like till I met you. To me, you are the definition of it.
I remember how I used to think that I am hard to love or that I just can't love. My heart was cold. Yet, my brain had this amazing image on love. I was writing about loving so deeply, about loving and suffering and it was beautiful. My heart was jealous cause of not being capable to feel all that. But you came into my life. And sometimes I take a step back and I can't believe that I am living a love story worth writing about. You are art. And the love I feel for you is indescribable. You are more than just a man. You are my muse. I love you in so many ways and I wonder if I should write about you, if I should keep you alive forever in sentences, or if I should be selfish, keeping everything to myself cause we are perfection.
Love indeed has no age, but "love at a later age is always richer and more enduring than young love." I was thinking that because I am only 20 my love is stronger. Wilder. More passionate. But I was proven wrong and your actions stand as example anyway.
So I am here. Reading books, having no worries, fantasizing about the days we'll have, remembering the days we had and I am happy. Sincerely happy.
I wrote all this only cause I just want to thank you. Thank you for everything.



I remember telling myself that one day I’ll stop writing about you. The only thing that stopped was me writing at all… I let time pass but damn it. It seemed like you, me and time didn’t match at all. It seemed like for us time was nonexistent and I used to hate it with all my heart. I really wished you’d go far from my soul cause far from me you already were. I’ve been naive and there’s no one who has ever seen me the way I let you see me.

You were the most beautiful person I had met but I told you there will be another one.

His hands will look as if he could paint the whole ocean and I’m going to let myself drown in it.
His eyes will tell stories that no one had the courage to say and I’m going to write them all.
His smile will be contagious and everyone will remark it and I’m going to make sure I’m the reason for it.

His touch, his scent, the sound of his voice will make me forget everything that happened before him.

He’ll make me forget the insecurity you made me feel.
He’ll make me forget the questions you made me ask myself about not being good enough.
He’ll make me feel confident.
He’ll make the world quite for me.

But who is he?
Will he truly come?

They say love doesn’t hurt and I’m asking you if it really doesn’t.
They say everything happens for a reason and I’m asking you what that reason is.
They say everything will turn out the way it is supposed to in the end and I’m asking you when this end will come.
They say we never forget and I’m asking you why did I forget almost everything about you.
They say people that meant something will hunt us and I’m asking you if I ever cross your mind.

They say… But I’m asking you who they are.
Who are they and why are they selling lies to us?

The truth is you don’t cross my mind like you used to. I forgot about you and I’m glad I did. You were good for me but I guess I needed someone that was wrong… We weren’t meant to be. I can see it now and I’m fine with this.

If I were to see you again trust me when I say I would cross the street.
If I were to pass you by trust me when I say I wouldn’t turn my head to watch you walk.

But I want something from you. I want you to see me now. To see how I became. Because everything I told you I want to do, everything I told you I want to be, I did and I am.
I am exactly where I wanted to be.
I am exactly how I wanted to be.

I don’t have anything more to tell you and it makes me laugh when I thought that I could write a thousand books with things that were left unsaid. The only thing left unsaid is that I thank you. I thank you for your time, I thank you for being my muse, I thank you for destroying me in the most beautiful way. I thank you for all the pain. A pain that made me become what I am today.
I thank you and I wish you the best.
I forgave you completely. It’s too bad it took me so long.
I’m relieved to say this is finally the end.



Stătea cu respiraţia tăiată şi privea în gol. Mult prea multe gânduri nu o lăsau în pace. Tot ce se întâmplase după lucrul acela, şi trecuseră mai bine de 4 luni, putea la fel de bine să nu existe, deoarece nu reuşise să se implice nici măcar un pic în problemele, mai mari sau mai mici, ale vieții. Se gândea încontinuu la ea și la modul ales pentru a se distruge. Se gândea dacă făcuse lucrul acela voit sau nu. Dacă era voit, nu putea să renunțe la încăpățânare, să renunțe la gând și să-și vadă liniștită de viață?! Și dacă nu era voit, dacă nu era pe deplin conștientă de efectele distrugătoare pe care le-ar avea acțiunea asupra ei, loviturile care veniseră promt ca un bumerang, nu putea să se gândească de două ori? Își punea aceste întrebări zi de zi, iar de fiecare dată hotăra că nu trecutul ar trebui să o preocupe, ci prezentul gri, pe care îl vedea în fața ochilor. Cum hotăra să se concentreze pe prezent, cum apăreau alte două întrebări, la care reflecta ore întregi, neștiută de nimeni, în speranța evitării unei alte perioade sumbre. Reflecta și reflecta, însă niciodată nu găsea un răspuns. De−întrebările nu erau nici complicate, nici grele… Să continue? Sau să nu continue? Să fie oarbă și să greșească în continuare, doar nu e ca și cum regretele anterioare ar dispărea, sau să se îndrepte, ducând o viață întreagă durerea pricinuită de o pată pe caracterul, pe trecutul ei. Această pată, adevărul este că o ardea mai ceva ca un cărbune încins. Uneori îi venea să se tragă singură de păr, să se dea cu capul de pereți, alteori își găsea scuze și râdea cu o satisfacție nebună de gravitatea cu care privește ea situația. Nu avea pe nimeni în afară de un verișor. Nu tu mamă, nu tu tată, nu tu soț. Avea 25 de ani, știa că e momentul să-și găsească un rost, însă nu vedea rostul găsirii acestui scop stupid, credea ea, care să o facă să-și dedice viața, așa prostește, care să o lege de un lucru, de o persoană, la care înainte nici măcar nu se gândea. Se gândea la dânsa ca la o persoană cu anumite capacități intelectuale, o persoană care ar fi putui fi vazută bine în societate, singurul motiv pentru care acest lucru nu se întâmpla era simplul fapt că nu dădea doi bani pe societatea din vremurile acelea și, intenționat, trecea drept o ignorantă, o tânără lipsită de maniere. Lucrul pe care îl făcuse și îl regreta, nu o dezamăgise numai pe ea, însă aceasta se preocupa doar de problemele pe care și le crease, numai și numai în raport cu ea însăși. Își alungă dintr-o dată toate gândurile acestea din minte și se hotărî să accepte invitația primită de la verișorul ei, care o chemase la o cină târzie, pentru a-i face cunoștință cu viitoarea lui soție. Nu era deloc încântată de modul în care urma să-și petreacă seara, preferând de o mie de ori să stea în casă, să bea un pahar de vin și să citească cartea pe care abia și-o cumpărase de la un anticariat de pe lângă serviciul ei.

Se ridică de pe scaunul din balcon, țin să precizez că balconul era locul în care prefera să facă majoritatea lucrurilor‒de la mâncat la gândit. I se părea amuzant faptul că i-ar fi plăcut chiar să doarmă în balcon. Nu îi luă mult să fie gata. Pe cât de mult se preocupa de sentimentul de mulțumire interioară, de starea aceea de bine la nivel psihic, pe atât de puțin se preocupa de aspectul ei. Considera că trebuie doar să fie curată. Indiferent de hainele pe care le poartă, indiferent de orice până la urmă. Să fie curată și atât. Își prinsese părul într-o coadă în vârful capului și își luă o rochie de un mov închis, care îi ajungea până deasupera genunchilor. Era înaltă, slăbuță, de o frumusețe aparte. Avea ochii mari și negri, buzele groase, parcă sculptate, nasul mic și finuț, părul îi era lung până la fund, de un auriu care se potrivea perfect cu tenul ei măsliniu. Când zâmbea i se lumina toată fața, răspândea o bucurie ca de copil, însă de cele mai multe ori stătea încruntată, pregătită parcă să se ia la harță cu oricine îi venea în cale. Își luă o pereche de sandale negre, de piele. Nu purta tocuri niciodată. Fie din cauza unui complex legat de înălțimea sa, avea un metru șaptezeci și opt, fie pentru că pur și simplu nu vedea rostul acelor papuci incomozi. Era o fire bărbătoasă, nu se speria prea ușor, realistă cât cuprinde. Singura trăsătură care într-adevăr deranja era directitudinea și răceala cu care spunea lucrurilor pe nume. Nu îi plăcea aproape deloc să stea în compania femeilor, care i se păreau prea emotive, prea plângăcioase. Nu avea prieteni, doar colegi de la redacția la care lucra.

Mergea cu pași repezi spre casa vărului ei. Era grăbită și deranjată de această invitație. Acesta îi știa foarte bine firea, știa mai bine decât orice că logodnica lui nu o interesa. Nu avea niciun interes să o cunoască, nu îi păsa deloc. Totuși, acceptă să meargă la el numai din curiozitatea stârnită de gestul în sine, de invitația care spunea că nu numai o roagă să vină, ci că se și așteaptă să o facă. Până la urmă, ce altceva avea ea de făcut în acea seară liniștită de august?!

Când a ajuns în dreptul ușii, la ora 7 fix, punctualitatea fiind veșnica ei obsesie, fu surprinsă când nimeni nu îi răspundea la ușă. „Ce nesimțire! Cât tupeu! Mă invită și vin, iar ei nu-mi răspund! M-am săturat! Mai bine nu‟‒ nu termină ideea și ușa se deschise, iar în prag era verișorul ei râzând cu poftă, străduindu-se să se oprească.

‒Nicoleta! Dragă! Cât mă bucur că ai ajuns! Nici nu mă așteptam de altfel să nu vii! Când am terminat de scris invitația pe care ți-am trimis-o, am fost atât de mulțumit de felul în care am pus problema, încât am fost sigur că am folosit cuvintele potrivite pentru a te intriga îndeajuns tocmai pentru a veni!

‒Mă amuză siguranța asta de care dai dovadă! Mă surprinde mai bine zis. Da, am observat stilul în care mi-ai scris… Interesant, ce pot spune! Acum, dacă tot am venit, mi-ar plăcea să și intru, nu să stau așa, în ușă. Cred că aduce și ghinion, sigur este o superstiție legat de asta!

‒Scuză-mă, nu mi-am dat seama! Cu superstițiile te ocupi acum? Intră, intră! Maria e ocupată cu oaspeții în sufragerie, te conduc imediat într-acolo.

‒Oaspeții? Da, bineînțeles… Nu știu de ce aveam impresia că m-ai chemat doar pe mine… Cine face invitații pentru  o cină, dacă invită numai o singura persoana… Ce absurdă am fost! Ce ziceai de superstiții? vorbi ea pierdută.

Petru nu mai băgă în seamă întrebarea pusă de aceasta la final și o conduse grăbit în sufragerie. Stătea într-o casă din perioada interbelică, ascunsă de privirile oamenilor, pe o străduță întortocheată din București. Avea 2 nivele, 3 camere, o bucătărie și două băi. Sufrageria era la parter. Intrai într-un hol mic, în stânga fiind niște scări, iar lângă scări, puțin mai în spate, o ușă prin care intrai în sufragerie. Abia din sufragerie puteai intra în baia acelui nivel. Intrați în sufragerie, lumea păru întreruptă din distracție. Se vedea că musafirii erau la al doilea, poate al treilea pahar de vin, vorbeau tare și zâmbeau mult. Toți‒două cupluri, logodnica și un tânăr, care părea în plus. Evident. Nicoleta se simți puțin jignită, înțelegând rolul tânărului venit neînsoțit.

‒Dragii mei prieteni, un moment vă rețin, vreau să o prezint așa cum trebuie pe scumpa mea verișoară, Nicoleta! În primul rând îmi doresc să o cunoască pe viitoarea mea soție. Maria, vino repede aici!

O femeie de statura medie, plinuță, cu părul brunet, tăiat scurt, cu zâmbetul până la urechi, se apropie repede de cei doi. O trase de braț pe Nicoleta care se aplecă. Maria o sărută pe obraz și roși.

‒Mă bucur mult să te cunosc, Petru mi-a povestit multe despre tine. Cum de n-am apucat să te cunosc până acum, nu știu. Nicoleta în sus și Nicoleta în jos! Chiar eram curioasă în privința ta. Mă uit la tine și îl văd pe el. Parca-ți fi frați, nu veri!

‒ Sunt flatată! Nu știam că Petru vorbește atât de mult de mine. Nu-mi imaginez ce ar putea zice. Serios. Observ că am ajuns cam târziu… Pare că vă distrați de multă vreme.

‒Au ajuns ei prea devreme. Vai, îmi cer scuze! Să ți-i prezint pe toți!

Maria era copleșită de emoție. Arăta tare comic; așa mică și cu așa multă energie. Cele două cupluri se apropiaseră. Nicoleta observă în mod special unul dintre bărbați. Era foarte înalt, să fi având un metru nouăzeci… Avea ochii verzi, parul șaten, avea o față comună, însă emana multă încredere de sine, poate chiar superioritate. Îl chema Marcu, avea 29 de ani și era avocat. Nicoleta se uită întrebătoare la partenera sa. Deja își formase despre Marcu că e ipocrit și personalitatea tinerei de lângă el o interesa mult. Ce femeie și-ar fi dorit un bărbat atât de încrezut ca acesta, se întreba ea. Pe fată o chema Ioana. Avea 20de ani. „Bineînțeles! O naivă!‟ Era studentă la medicină veterinară, trecea în anul 3. Era înalta, blondă și avea ochii cenușii. Era frumușică și părea deșteaptă. Nicoleta era sigură, de fapt, că și este, nu doar pare. Își mută imediat atenția spre celălalt cuplu. Tudor și Iulia. Aveau amândoi 30 de ani, s-au cunoscut la facultate și s-au căsătorit imediat la finalul acesteia. Ea era însărcinată în luna a7-a și părea foarte pretențioasă. El avea o față obișnuită. Bărbatul român tipic. Înălțime medie, ochi caprui, păr șaten. Din ce înțelesese Nicoleta, Tudor  era cel care întreține atmosfera de obicei la petreceri. Se uită în încăpere, așteptându-se să îl vadă pe băiatul neînsoțit, crezând că îi va fi prezentat și acesta, însă, și el și Petru lipseau. Maria îi tot vorbea Nicoletei despre orice îi trecea prin cap. Nicoleta se uita prin cameră simțind că amețește. Camera era mică. În stânga ei era o canapea cât tot peretele, în dreapta un dulap cu vitrină și o bibliotecă, iar în mijloc era o masă mare, pregătită special pentru invitați. Dorea să ajungă la geam, dar Iulia și Ioana erau deja în fața geamului și păreau prinse într-o discuție aprinsă. Vocea Mariei se auzea din ce în ce mai încet, deși vorbea lângă ea. Vederea începuse să i se încețoșeze. Reuși să spună un „scuze‟ încet și să facă semn că vrea să iasă afară. Maria părea că nu înțelege ce vrea să spună aceasta și vorbea în continuare. În dreapta ei, Nicoleta era din ce în ce mai palidă. Petru intră în casă și o văzu.

‒Tu nu vezi că îi e rău?! spuse el alertat. Nicoleta mă auzi? Haide, ieșim afară. Vezi că aici este o treaptă. Nicoleta! Vorbește! Hai, încă un pas. E o treaptă iar. Nicoleta, ce ai?!

‒N-nuștiu…Apă. Vreau apă.

‒Radu! Radu, vino puțin și stai aici cu Nicoleta până îi aduc niște apă. Era să leșine! Mulțumesc.

Radu veni grăbit. Nu știa ce să facă. Se uita panicat la ea. O întrebă dacă îi e rău. „Ce tâmpit sunt! Se vede că îi e rău. Ce naiba fac acum?! Doamne, la nimic nu mă pricep. Ia, uite că și-a deschis ochii. Ce frumoasă e, nu cred! Ar trebui să zic ceva. Ce naiba să-i zic?‟

‒Vine acum Petru cu apă. Era să leșini. Ești bine acum?

‒Vai, ce penibil mă simt… Da, sunt mai bine. Nu-mi vine să cred că am pățit iar așa… Am atacuri de panică de la o vreme. Mă gândesc că uit să respir, apoi dintr-o dată încerc să trag din ce în ce mai mult aer și simt că, de fapt, rămân fără. Mi se înfundă urechile, nu mai aud, nici de văzut nu văd… Trebuie să merg la un medic… Nu mai pot sta așa…

Bărbatul nu apucă să zică nimic că veni verișorul Nicoletei cu apă și lămâie. Îi dădu să bea, să mănânce o feliuță de lămâie apoi se uită tăcut la ea. Era singurul stăpân pe sine. Maria era panicată în casă, vorbea cu celelalte două femei. Tudor și Marcu nu știau ce se întâmplase, Radu o privea fascinat, iar Nicoleta îi spunea lui Petru ce tocmai îi zisese tânărului cu care nu făcuse cunoștință.

‒Nu înțeleg de ce nu te-ai dus la doctor până acum. Nu e de glumit cu așa ceva. Poate ai o problemă cu spațiile închise.

‒Ei problemă cu spațiile închise! Nu știu… Nu înțeleg. În fine. Îmi pare rău că am făcut atâta tărăboi! Hai, du-te la musafirii tăi, eu mai stau puțin aici, afară.

‒Ești sigură? Radu, stai tu cu ea.

‒Nu, nu! Doamne. Nu-l deranja.

‒Nu e niciun deranj, sigur, sigur. Rămân aici. Și așa sunt în plus în casă. spuse Radu și râse.

Nicoletei îi părea un tip tare curios. Firav, tare slab, cu mâini lungi, de pianist…Vocea nu i se potrivea de fel! Era prea groasă pentru un aspect așa plăpând. Își dorea să se ducă și el în casă, se simțea recunoscătoare pentru că rămăsese cu ea când i-a fost rău, însă nu își dorea să socializeze. Ar fi vrut să plece, dar trebuia să rămână pentru bucuria vărului ei. Mai luă o gură de apă și se uită la el.

‒Cum de ai venit aici singur? Te-au adus ca să am cu cine sta? spuse Nicoleta plictisită.

‒Nu…chiar nu. Trebuia să vin cu Raluca, prietena mea. Adica fosta. Am terminat-o alaltăieri. Am vrut să anulez, dar Petru a insistat să vin. Cică să uit de suferință, dar e mai trist să fiu aici, înconjurat de cupluri, când se sărbătorește o viitoare nuntă, decât să stau singur în casă și eu știu… Așa ai crezut?

‒Ce fraieră sunt! Da, chiar da. Asta am crezut. Mereu Petru mă întreabă când îmi găsesc și eu un partener. Partener! Auzi la el. Am crezut că s-a hotărât să nu mai aștepte, să-mi găseasca el unu.

‒Nu…Deși nu mi-ar fi părut rău daca ar fi fost așa! He-he.

‒Poate ar trebui să intrăm.

Nicoleta s-a ridicat și s-a întreptat spre intrare. Radu nu. A intrat cu 5 minute după ea și i-a observat pe toți la masă. Toți în afară de Maria care pregătea farfuriile în bucătărie. În loc să se așeze, s-a dus la ea cu pretextul să o ajute. De fapt, voia să o mai întrebe de Nicoleta. Ce prost s-a simțit când ea i-a spus în față de ce îl credea aici. Și tocmai pentru lucrul acela era.

„Ce prietenă, ce fostă?!‟Venise să facă cunoștință cu ea și îi era clar că nu ei nu îi păsa de prezența lui acolo nici cât negru sub unghie. „Și cum a plecat așa în casă! Nici nu s-a uitat la mine!‟

-Radule, ai venit să mă ajuți? Mulțumesc… Petru s-a pus pe băut! Nu s-a gândit că am nevoie de înc-o mână! Las’ că discut eu dimineață cu el!

‒Nu și-a dat seama sigur… Și să știi că nici eu nu mă gândisem că ai avea nevoie de ajutor. Am venit așa… Am vorbit cu Nicoleta afară.

‒Frumușică fată! Petru ține la ea tare mult. Ea e orfană. Până la 17 ani a locuit la ai lui. E deșteaptă din câte am înțeles. Dar are un caracter mai aparte, așa zice Petru.

‒Îmi dau seama… Nici două minute n-am vorbit și a și plecat în casă. M-a întrebat dacă Petru m-a chemat pentru ea. Eu m-aș duce acasă, Maria… Mă cam doare capul și aici nu am ce căuta.

‒Eu nu îți zic nici să pleci, nici să stai. Treaba ta. Doar, te rog, ajută-mă să duc farfuriile astea în cameră. Vorbește cu Petru, vezi ce-ți zice el. Eu mă așez lângă fete după. Voi, bărbații, faceți ce vreți.

Au așezat amândoi farfuriile pe masă, Iulia și Ioana vorbeau de zor, Nicoleta era lângă Petru și Marcu, iar Tudor vorbea la telefon lângă geam. Maria s-a așezat lângă fete, iar Radu pe locul liber de lângă cel al lui Tudor. Maria se uita la Petru, părea că vrea să-i spună ceva, însă nici Petru, nici Marcu, nici Nicoleta, nu observară prezența Mariei la masă, așa aprinsă era discuția lor. Maria, supărată de atenția pe care nu o primea, le făcuse semn celorlalte două să tacă, pentru a auzi discuția lor. Dintr-o dată se lăsă o liniște printre ei, încât numai discuția celor trei se auzea. Aceștia, din nou, nu băgară de seamă cele întâmplate.

‒Nu și nu! Nu e corect! Vă spun clar! A venit ieri, a dat niște ordine pe acolo, iar apoi a plecat. Nu s-a prezentat, dacă se prezenta, i-aș fi reținut numele. spuse Marcu gesticulând.

Nicoleta, surprinsă, adăugă:

‒Nu are cine altcineva să fie. Sigur era Florica Odobescu. E prinsă într-o afacere necurată. Serios vă zic. Petru știe că eu nu vorbesc despre alții și nu duc vorba. Dar problema asta mă preocupă în mod special, pentru că mă afectează pe mine. Acum vreo 5 luni, la redacție, am avut de corectat un manuscris. Măi… manuscrisul ăsta părea mai degrabă un jurnal. Dar m-am gândit că mi l-a lăsat Victor, colegul meu. El corectează cărțile, eu articolele. Însă lui nu-i place deloc ce face. El vrea să scrie. Așa că îmi lasă mie să corectez uneori ce primește el, iar el se închide în biroul lui și scrie. În fiecare lună, când ia salariul, îmi dă jumătate din cât aș fi luat din editatul cărților alora. Nu e o afacere prea productivă, dar nici că-mi pasă. E Victoraș al meu, am fost colegi și-n facultate. Aș face toată treaba asta pe gratis. Îmi place. Dar s-ar simți el prost. În fine, mă abat de la subiect. Deci manuscrisul ăsta dezvăluia, sau cel puțin așa părea, problema unor bani obținuți dintr-o afacere necurată și urmau să fie dați ca mită. Nu am băgat de seamă în rest. Când corectez ceva, o fac mecanic, nu e ca și cum aș lectura o carte. Am ajuns la concluzia că e cel care a scris manuscrisul ăsta nu are talent deloc, m-am mirat că vor să publice așa ceva, dar nu ar fi prima carte proastă publicată, așa că m-am grăbit să o termin, să trec la articolele mele.

‒Și când ți-ai dat seama că ce citisei tu era real? întrebă Petru absorbit de discuție.

‒Dacă era după mine nici nu mă mai gândeam la treaba asta! Am primit o citație la birou. Mă chemau să dau o declarație în legătură cu procesul al cărui nume mi se părea cunoscut.

‒Da! Exact! Marcu aproape sărise de pe scaun. Și? Te-ai dus să dai declarația?

‒Sunt chemată peste o lună.

Discuția celor trei, devenită foarte patetică, se opri brusc când Nicoleta se ridicase și anunță că va pleca. Mulțumi pentru tot și se scuză. Maria încercă să o oprească, nici nu mâncase din primul fel. O supărase faptul că masa ei nu avusese prea mult succes din cauză că cei trei se aprinseră într-o discuție care nu avea ce căuta la o petrecere. Până la urmă era petrecerea ei. Ea, viitoarea mireasă, trebuia să fie în centrul atenției, dar nu. Și urma să o certe și Petru că ascultase conversația lor.



Create a free website or blog at

Up ↑